Ceaţa este suspensia formată din picături de apă sau cristale de gheaţă care este situată în stratul de aer din apropierea solului şi care reduce vizibilitatea sub 1000 m.

Atunci când vizibilitatea este cuprinsă între 1 şi 10 km se utilizează termenul de aer ceţos. În aeronautică termenul de aer ceţos se utilizează atunci când vizibilitatea este cuprinsă între 1 şi 5 km inclusiv.

Ceaţa se formează şi se dezvoltă în masele de aer stabile, caracterizate prin inversiuni de temperatură (de radiaţie sau advecţie) în straturile inferioare ale atmosferei. Ea se menţine atâta timp cât lipseşte mişcarea ascendentă a aerului determinată de convecţie sau turbulenţă.

În funcţie de procesele care duc la formarea ei, ceaţa se clasifică astfel:

• ceaţa de radiaţie;

• ceaţa de advecţie;

• ceaţa de destindere;

• ceaţa de evaporare

• ceaţa de amestec.

1. Ceaţa de radiaţie

Se formează în stratul de aer în contact cu o suprafaţă situată dedesubt, răcită prin radiaţie. În timpul nopţii, datorită lipsei radiaţiei solare, suprafaţa terestră se răceşte.

Influenţa ceţei asupra zborului 

Mijloacele ultraperfecţionate de la sol, instalaţiile şi aparatura de la bordul aeronavelor moderne creează condiţii optime pentru ca zborul să fie posibil atât ziua, cât şi noaptea în aproape orice condiţii meteorologice .

Zborul în condiţii de ceaţă (vizibilitate redusă) este mult îngreunat atât de imposibilitatea orientării după repere, cât şi de senzaţiile false provocate de percepţia organelor de simţ umane . Spre exemplu organele de echilibru ale omului nu pot face deosebirea între forţa de gravitaţie şi forţa centrifugă, de asemenea nu pot percepe viteza uniformă ci numai schimbările de viteză.

Ceaţa reprezintă un element periculos la decolare şi mai ales, în faza procedurilor de apropiere , în special apropierea finală și aterizarea. De asemenea în condiţii de ceaţă atât la sol cât şi în zbor la temperaturi negative există pericolul de givraj.

Ceaţa de radiaţie înaltă prezintă importanţă mai ales prin frecvenţa ei neregulată şi apariţia ei ca "pete" care se întind pe suprafeţe mari . Din avion se văd bine luminile de la sol, malurile râurilor şi unele repere mai proeminent conturate, dar atunci când se intră în stratul de ceaţă vizibilitatea orizontala este foarte redusă.

Prognoza localizării şi durabilităţii unei singure spărturi într-un strat extins de ceaţa este imposibilă în mod practic deoarece asemenea spărturi se produc la întâmplare. Pentru evitarea unor asemenea situaţii este necesar ca avioanele care zboară către aeroporturile înconjurate de ceaţă să aibă o rezervă de combustibil pentru a se putea întoarce (în caz de nevoie) sau pentru a putea ateriza pe alte aeroporturi.

Deoarece există şi posibilitatea ca vântul să extindă ceaţa pe suprafeţe mari, acoperind şi aerodromul de aterizare, echipajul trebuie să fie pregătit în vederea aterizării pe aerodromul de rezervă. Dacă ceaţa apare înaintea începerii activităţii de zbor, nici un avion nu va mai decola.

Ceaţa de advecţie devine însă un fenomen periculos atunci când apare pe neaşteptate, surprinzând avioane în zbor. Deoarece o procedură de apropiere, în toate fazele ei, presupune precizie în menţinerea elementelor specifice aerodromului sau impuse de către conducătorul de zbor, apariţia ceţei în astfel de momente poate deveni extrem de periculoasă în ceea ce priveşte securitatea aterizării şi implicit a personalului navigant. Datorită faptului că ceaţa va reduce vizibilitatea considerabil, va obliga echipajul să piloteze după aparate. Pilotarea avionului după aparate este de mare ajutor în toate cele trei faze ale procedurii de apropiere, dar de la faza finală şi până la luarea contactului cu pista echipajul trebuie sa piloteze la vedere.

Uneori ceaţa apare puţin densă, încât din aer se văd relativ bine obiectele de pe sol, fapt care poate tenta pe piloţi să renunţe la zborul instrumental, trecând la zborul la vedere. Aceasta este o greşeala inadmisibilă, deoarece în momentul intrării în stratul de ceaţă pilotul riscă să nu-şi mai dea seama de poziţia avionului în spaţiu .

Pentru risiparea ceţei de pe aeroporturi şi deci pentru asigurarea continuităţii traficului aerian, până în prezent s-au experimentat cinci procedee : tehnic, higroscopic, însămânţarea cu nuclee artificiale de condensare şi cristalizare, al epurării mecanice şi cel acustic .

Toate aceste metode sunt foarte costisitoare , prezentând o eficienţă redusă, motiv pentru care nu se folosesc în practică, ceaţa constituind în continuare o problemă pentru navigaţia aeriană.

Pentru a se evita influenţa nefastă a ceţei asupra activităţii de zbor este bine a fi reţinute următoarele recomandări atât de către meteorologi cât şi de către personalul navigant:

- înainte de începerea activităţii de zbor să se aibă în vedere prevederea meteorologică;

- să se cunoască condiţiile de formare a ceţurilor şi probabilitatea de formare a acestora pentru fiecare aerodrom;

• dacă ceaţa semnalată este foarte deasă şi aterizarea nu se poate executa în condiţii de securitate să se aterizeze pe un alt aerodrom.